România
a încasat 4 boabe de la Coreea de Sud. Dacă nu aș fi știut dinainte rezultatul
aș fi acuzat televizorul (am un SAMSUNG) de favoritism. Dar televizorul a fost
imparțial. Despre cum au jucat românii nu pot decât să dau un citat după Vasile
Voiculescu “Altfel, prost pe toate părțile și în toate felurile”.
În
premieră la transmisiile de la Olimpiadă Eurosportul transmite pe 6 canale
deodată. La Rio au fost doar partu canale sau poate n-am știut eu, mă rog...Și
tot în premieră am văzut și văd meciuri fără nici un comentariu. Așa ceva chiar
că n-am văzut niciodată. Hai că fără spectatori, decât cu pandalia pardon !
pandemia am mai văzut. Dar fără comentariu la televizor n-am mai văzut. Am avut
aceiași impresie ca atunci când mă duceam la stadion și mă uitam la meciuri din
sală de handbal, baschet sau ce se mai juca. Teribilă impresie !
Dar meciurile de fobal femenin mi-au plăcut la
nebunie pe toate câte le-am văzut până acum. Deschise, cu angajament, de la o
poartă la alta și, mai ales, cu multe goleri. Ăsta este fotbalul adevărat: cu goluri și faze tari să-ți stea inima în loc. Publicul
vrea să vadă luptă, angajament, dăruire și goluri, cât mai multe goluri. Mi-a
rămas în memorie un meci pe care l-a jucat Bayern Munchen cu nu mai știu ce
echipă din campionatul german. Meciul as-a jucat anul trecut și tot fără
spectatori dar televizat. Conducea Bayer-ul cu 5-0, era minutul 86, și tot
Bayerul era călare pe adversar. Nu
degeaba se zice de ani de zile că “pe nemți să fi sigur că i-ai bătut doar când îi vezi urcați în autocar”.
Meciul are 90 de minute plus prelungiri: tot ca să joci. Dar să joci ! Nu
trageri de timp ghiolbănești,
temporizări tâmpite cu pasă dată în spate la portar de la mijlocul terenului și
aranjări de mingie pentru lovituri libere cu gingășie de parcă mingia ar fi din
porțelan de Sevres. Asta am văzut la recentul încheiatul Campionat European.
Și acum, când mi-au arătat ce frumos au
jucat la Olimpiada din Japonia femeile în cele trei-patru jocuri la care m-am
uita, m-a umplut de plăcere. “Deci se poate tovarăși, se poate, dar numai să se vrea !”
Din
curiozite m-am uitat și eu le Deschidere. Am scăpat puțin din început dar am
prins mai toată defilarea. Ca orice român vroiam să văd, binențeles, delegația
Românei. Și m-am tot uitat, și m-am tot uitat și defilau delegațiile
diferitelor alte țări într-o ordine absolut
aleatoare – mi s-a părut mie, dar România – ioc ! Credeam că o ratasem. Noroc cu comentatorul român care m-a
luminat că delegația României nu defilase încă. Aproape de final, o fi vre-o
prevestire ? a defilat și delegația României. Drăguță, veselă, costume frumoase
etc. Și atunci mi-a venit ideea de a căuta pe net alfabetul japonez. “…trădare dar s-o știm și noi”vorba lui Nea
Iancu Caragiale. Și am găsit. Ce măi
frate ! Mi-am bătut capul de am făcut cucuie pe diferite site-uri și tot n-am
înțeles nimic. Pentru cine vrea șă-și bată și el capul dau în continuare doar
două linkuri:
și
https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrierea_japonez%C4%83
Mărtusisc că eu unul n-am
înțeles nimic. O adevărată chinezărie !
Jocurile Olimpice
2020, Fotbal - Honduras – România: 0 -1
Mda.
Bine că au bătut ai noștri. Despre meci ce să zic ? Orices-ar zice au câștigat
și până la urmă asta contează. În fotbal câștigă ăia care dau cu un gol în plus
față de adversar. Nu este vorba noastră că “au jucat bine, dar au
luat bătaie” ? Nu există!
A ai avut ghinion, mingea n-a vrut să intre în poartă...se mai întâmplă; la un
meci (vezi meciul României cu Irlanda de Nord sau Irlanda, nu mai țin minte, cel
mai ofensiv meci al României, am stat călare pe ei, la poarta lor, practic 90
de minute și mingea nu a vrut să intre în ațe) dar asta se întâmplă o dată. La
români durează de zeci de ani. Generația
de Aur – o excepție care confirmă legea. Că la noi la politică, fotbal și
calculatoare se pricepe toată lumea. Dar fotbal de performanță nu avem și nici
n-am avut poate tocmai d’aia.
Prea se pricep toți. Cristian Țopescu a
fost sacrificat pentru că a spus în debutul unui meci al naționalei “că ar fi bine să lăsăm jucătorii să joace și în
străinătate” și proasta de capul statului a înțeles că Țopescu a îndemnat tinerii să plece din țară. Iar
acum când ai meciuri pe bandă la televizor (eu sunt abonat Vodafone)
din toate campionatele de vârf
ale Europei, jucători care joacă și la echipe de prestigiu, noi nimic. Când ne
revin jucătorii la națională lasă la graniță tot ce au învățat sau au văzut
prin stănătățuri și se scufundă în mediocritatea fotbalului românesc. Păcat sacrificiul
tău Cristiene Țopescu !
Un scor
al meciului neverosibil, fluviu, ocean.. și imediat după meci mi-am adus aminte
de “Viitorul”
Scornicești și scorul lor de
18 la 0 cu “Electrodul” Slatina. Aia echipă, românească, de-a noastră, din popor. Acum dacă mă
gândesc bine cu un pic de efort poate olandezele egalau performanța
Scorniceșrilor. Dar n-au egalat-o. Ca românul, nu-i așa, nu-i nici unul sau vorba
lui Constantin Tănase: “Ca la noi la nimenea”.
Dar, măcar, am văzut și eu fotbal adevărat după
oroarea care s-a numit Campionatul European de Fotbal 2020. Toți se băgau cu
fundul în poartă și așteptau loviturile de la 11 metrii. Pîi mai bine decât să
se mai chinuie să înceapă direct cu loviturile de la 11 metrii. Nici aleargătură,
efort, transpirație etc. Că dacă joacă-șutează prost se schimbă antrenorul și
nu jucătorii. Că așa este în fotbalul modern…
https://www.prosport.ro/sport-life/special/reportaj-savuros-povestea-echipei-lui-ceausescu-5744919
“Am trăit toată istoria echipei ăsteia”, spune Anghel.
Începând
cu celebrul meci de promovare din „C” în „B”, cu Electrodul
Slatina, „acel
18-0 când adversarii au fost adunați inclusiv de pe
la nunți”.
Și poveștile din „B”, unde Scorniceștiul n-a zăbovit decât un an,
sunt savuroase. Anghel rememorează o partidă cu Rapid, în Giulești:
„A fost arhiplin stadionul, lumea din București era curioasă să ne
vadă. Ne-au bătut cu 2-0 pe final, au dat Rontea și Șutru, iar
publicul cânta «Ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp» și îl înjura
pe Ceaușescu!”.
Multe feluri de mâncare sunt pe lumea asta.
De foarte multe am auzit și, o mică parte, am și mâncat. Mâncarea este, pentru
mine, ca și pescuitul. Adică nu gășești un ac de pescuit la mine în casă dar
ori de câte ori mi s-a ivit ocazia și, cineva, mi-a împrumut scule - am pescuit
cu patimă. Așa și cu mâncarea. Nu sunt un gurmand dar când am avut ocazia să
mănânânc un fel mai deosebit nu m-am dat la o parte. Astfel am mâncat la viața
mea iepuri de casă și vânați – o droaie, melci, scoici, broaște de băltoacă, caracatiță
și nu mai știu câte...Unele le-am apreciat altele nu.
În vacanța aceasta am intrat cu nevasta într-un
restaurant cu specific vânătoresc. Ce să mănânc eu acolo ? Am vazut meniul cu
căprioară, urs, mistreț... toate gătite în fel și chip și ...mi-a sărit în ochi
fazanul. Din copilărie când o întrebam pe maică-mea ce aveam de mâncare și, era
mai supărată sau enervată, îmi răspundea scurt: „Fazan”. Așa că dacă mi s-a
ivit ocazia și am găsit în meniul restaurantului zburătoarea respectivă sub
formă de ostropel am comandat-o. Mi s-a adus. Am gustat. Prima impresia a fost
că mănânc ceva...fad, cu un gust rețos, foarte grețos. Exclus guma de mestecat
că aia este barem parfumată la început. Fazanul meu avea multă greață în el. Nu
pot să descriu senzația, neplăcută, complex de neplăcută de scârbă, repulsie, vomă...nu mai găsesc
epitete. Viteaz, m-am luptat cu micile bulănașe
din farfurie, doar-doar să trec peste prima senzație și să descopăr paradisul
gustativ dar nimic ! Greața mi-a rămas, am amorțit-o apoi cu multă bere și m-am
jurat ca pe viitor să nu mai fac astfel de experiențe culinare. Am ajuns la
vorba din bărâni parafrazată că “
…cel mai bun fazan e porcul”.
După ce am plecat din restaurant și mi s-au
decantat primele impresiile de moment am analizat la rece pățania. Mi-am
amintit că în filmele de epocă și moderne la mesele pantagruelice fazanul era servit
cu tot cu penele caracteristice de parcă ar fi stat pe ouă, mai să zici că-i viu.
Probabil că aici este tot secretul gustului. Trebuia servit și mâncat cu tot cu
pene. Eu l-am mâncat fără pene. Așa mi-a fost servit…
L-am văzut unde mă așteptam cel mai puțin
sa-l văd. Am colindat păduri, munți, am traversat ape... dar n-am vazut niciun țep
de arici. L-am întînlit lângă blocul meu. Stau în Ploiești, cam la 200 de metri
de linia care leagă Bucureștiul de Brașov și unde, practic, se termină orașul.
Deci undeva la marginea dinspre vest a Ploieștiului, într-un cartier mare,
relativ nou și plin de blocuri, se afle și blocul meu. Care se învecinează cu
un parc și niște case scăpate la limită de demolările ceaușiste. Restul de jur
împrejur numai blocuri.
Îmi plimban cuțulușiul, un amestec de caniș
cu nu știu ce...pe scurt metis, dar frumos. Era foarte devreme, abia se
luminase de ziuă și era prin mai, anul trecut pe timpul Marii Pandalii, ăsta,
Pandemii. Am văzut un morman cu tepi asistat de o pisică. Când m-am apropiat
pisica a fugit. Ariciul – nu. Cățelul meu nu l-a băgat în seamă;
pe el nu-l interesa nimic: nici oamenii, nici alți căței, nici pisici, nimic. Am dat ocol creaturii, am
încercat să-l ating ușor cu piciorul, ușor nici să-l rănesc nici să mă rănesc.
Nimic. N-a reacționat. L-am lăsat în plata Domnului. După ce m-am îndepărtat
cățiva metri am întors capul înapoi: ariciului prinsese viață și se îndrepta spe casa din
apropiere. Avea un bot ascuțit, ca o semilună și o față neară de tuci.
L-am mai văzut și în următoarele două zile,
cam la aceiași oră, dar mereu mai aproape de casa din apropiere. Apoi nu l-am
mai văzut deloc. M-am uitat după el dar nimic.
I-am povestit nevestei aventura si cum
femeile le știu pe toate, în general și a mea în special, mi-a spus că și o
colegă de serviciu a ei, care locuiește în altă margine mai îndepărtată a
orașului, a văzut o familie întreagă de arici ieșită la plimbare.
Anul acesta pentru a treia oară m-am dus într-un mic concediu la Sinaia. Nu m-am plictisit și m-a susținut în alegerea mea și gandul că dacă un rege și-a trântit acolo un castel, eu un simplu muritor, n-an ajuns rege, deocamdată, merge să mă duc și eu de mai multe ori. Și nu mi-a părut rău. Am revăzut, m-am fâțâit de colo-colo prin Sinaia și prin împrejurimi, am facut poze-proaste că n-am avut vreme bună... mă rog, deci tot ce face un paltonar la munte.
Dar ce n-am văzut eu niciodată în viață până atunci a fost o familie de vulpi aciuată la un hotel vecin, "Închis temporar". Timp de câteva zile, cât eram în hotel, am avut prilejul să le observ îndeaproape-de departe, o familie de vulpi. Cum toate semănau între ele mi-a fost greu să le număr și să le identific. N-am reușit acest lucru acest lucru decăt când le-am văzut pe toate deodată. Și asta s-a întânplat cănd am zărit vulpea venind de la o terasă din împrejurimi cu ceva alb în gură, probabil un pachețel cu măncare furat de undeva. Atunci s-au ițit de sub treapta unde se afla intrarea în vizuină trei cotoloni de pui.
.. .ca să parafrazez titlul unei celebre cărți dar și un film. Că suntem cetățeni de mâna a II-a bla, bla bla. Dar chiar Suntem cetățe...
