L-am văzut unde mă așteptam cel mai puțin
sa-l văd. Am colindat păduri, munți, am traversat ape... dar n-am vazut niciun țep
de arici. L-am întînlit lângă blocul meu. Stau în Ploiești, cam la 200 de metri
de linia care leagă Bucureștiul de Brașov și unde, practic, se termină orașul.
Deci undeva la marginea dinspre vest a Ploieștiului, într-un cartier mare,
relativ nou și plin de blocuri, se afle și blocul meu. Care se învecinează cu
un parc și niște case scăpate la limită de demolările ceaușiste. Restul de jur
împrejur numai blocuri.
Îmi plimban cuțulușiul, un amestec de caniș
cu nu știu ce...pe scurt metis, dar frumos. Era foarte devreme, abia se
luminase de ziuă și era prin mai, anul trecut pe timpul Marii Pandalii, ăsta,
Pandemii. Am văzut un morman cu tepi asistat de o pisică. Când m-am apropiat
pisica a fugit. Ariciul – nu. Cățelul meu nu l-a băgat în seamă;
pe el nu-l interesa nimic: nici oamenii, nici alți căței, nici pisici, nimic. Am dat ocol creaturii, am
încercat să-l ating ușor cu piciorul, ușor nici să-l rănesc nici să mă rănesc.
Nimic. N-a reacționat. L-am lăsat în plata Domnului. După ce m-am îndepărtat
cățiva metri am întors capul înapoi: ariciului prinsese viață și se îndrepta spe casa din
apropiere. Avea un bot ascuțit, ca o semilună și o față neară de tuci.
L-am mai văzut și în următoarele două zile,
cam la aceiași oră, dar mereu mai aproape de casa din apropiere. Apoi nu l-am
mai văzut deloc. M-am uitat după el dar nimic.
I-am povestit nevestei aventura si cum
femeile le știu pe toate, în general și a mea în special, mi-a spus că și o
colegă de serviciu a ei, care locuiește în altă margine mai îndepărtată a
orașului, a văzut o familie întreagă de arici ieșită la plimbare.
